Plouă mărunt și des peste sat. Ploaia ce mă locuiește de-o vreme se vrea picurată și ea revărsîndu-se și rupând zăgazurile plânsului. Nu știu de ce ploaia asta îmi amintește de doamna… Sau poate știu… Cu pas mărunt și multă delicatețe v-ați strecurat tiptil și pentru totdeauna în sufletul meu. N-am știut-o de la început, dar am aflat când am plecat… de fapt, când ați plecat. Și ați făcut-o la fel de discret, de ușor, așa cum ați fost toată viața. Încă mai tresar în timpul orelor atunci când liniștea este extremă și când aud pași mărunți străbătând culoarul școlii. Pentru câteva clipe aștept să se deschidă ușa și să vă strecurați tiptil sufletul înainte, apoi firavul trup, zâmbind, și să aud: “Măi, copii!…” Și vraja se rupe… Știu că glasul dumneavoastră va răsuna mereu la mine în suflet și știu că eu sunt ce sunt pentru că Un Om a crezut în mine, pentru că Cineva îmi spunea mereu: „Știu că poți!” Cineva m-a luat de mână și mi-a arătat soarele chiar atunci când furtunile erau mai mari. Și mai știu că Cineva se uită acum la mine de acolo, de SUS, unde și-a pregătit loc, și zâmbindu-mi larg îmi spune: „Copile, cu Dumnezeu alături totul este posibil!”
O ploaie dulce-amară și caldă rupe și despică norii și cade inundând totul în jur. Soarele apare instantaneu și-mi usucă lacrimile, îmi mângâie creștetul șoptindu-mi: “Copile… copile…”
Dragoș Trif
(In memoriam dnei învățătoare Marioara Potra)